Haimanale

Stau de câteva minute în faţa calculatorului şi mă gândesc cum să încep. Ştiu, am început deja cu un clişeu: cam aşa începeau pe vremuri cam toate scrisorelele de amor (cu exceptia chestiunii cu monitorul). Pe de o parte este vorba tot de un soi de amor, de o apreciere profundă pe care o am pentru dramaturgul I.L.Caragiale. Este omul care a avut, probabil, cel mai mare impact asupra dezvoltării presei româneşti. Stilul său acid a rămas şi astăzi etalon pentru cei care lucrează în presă. Nu era un infatuat, cum le plăcea unora să spună, ci un cinic. Vedea lumea cu ochiul celui care vede dincolo de aparenţe. Citea nimicnicia, prostia şi megalomania pe faţa interlocuitorului, înainte de a-i spune măcar “bună ziua”. Deseori nici nu o făcea. S-a născut, ştie toată lumea, în satul Haimanale. Tot de “haimanale” s-a lovit întreaga viaţă şi le-a transpus în operele sale cu mai multă acurateţe decât o poate face chiar şi o cameră de filmat.

 Azi nu mai avem nici un Caragiale, însă haimanale, la tot pasul. Îmi place la marele dramaturg modul în care reuşeşte să spună lucrurilor pe nume, fără a se ascunde după deget, fără a avea nici cea mai mică urmă de remuşcare cum că raţiunea lui nu ar fi totuşi cea mai bună. Nu mai există în presa contemporană astfel de etaloane. Nici nu cred că vor mai exista în curând. Am intrat într-un cerc vicios din care cu greu vom mai putea ieşi: în cel al haimanalelor. Ziaristul cu greu mai analizează o situaţie contemplativ, fără a se implica, cel puţin emoţional, într-o situaţie sau alta. Nu reuşim să ne rupem de ideea că cel despre care scriem este doar un tablou la care te uiţi şi apoi povesteşti unei terţe persoane ce ai văzut. Numai că tabloul nu e tablou. Sare din cui, se agită, se tăvăleşte pe jos de ciudă, scuipă în stânga şi-n dreapta, cum că nu ai văzut bine ce ai văzut. Ţi s-a părut, sau cine ştie, cineva deasupra ta ţi-a spus să te uiţi câş… În fine, vorba lui Caragiale,… beţie de cuvinte. Aşa că îl las pe el să tragă “concluziunea”

CONCLUZIUNE

Să mai îndrăznească bârfitorii interesaţi, cari şi-au pierdut minţile din cauza succesului de tiraj, din ce în ce crescând, al Foii interesante, să mai îndrăznească a spune că în articolele mele de reportaj am spus minciuni şi neghiobii supte din deget.

Îi poftesc să îndrăznească! :))))))))))

Articol integral pe site-ul: http://ro.wikisource.org/wiki/Articol_de_reportaj

Moţiunea “deja vu”

Principalul partid de opoziţie, PSD, a încercat pentru prima dată din 2004 încoace să se ia la trântă cu Guvernul Tăriceanu, chiar dacă nu din toţi rărunchii, măcar aşa cât să mai zguduie puţin scena politică. Social-democraţii au încercat marea cu degetul… şi au constat că e adâncă. Nu acelaşi lucru l-au făcut şi democraţii, care au plonjat direct în apele învolburate de PSD şi şi-au cam luat-o în guşă. S-au alăturat aşa-zisei lupte declanşate de Mircea Geoană împotriva unui Guvern incompetent şi nu au făcut decât să pice în gura lupului. Lupul, în această ecuaţie, fiind PNL, UDMR, PC, PRM şi, în cele din urmă, dar şi cel mai important PSD. 

Punct ochit, punct lovit! Băsescu, care ştia probabil că moţiunea nu va trece, la fel cum ştia că Legea pensiilor va trece, a dat cu bâta în baltă, strigând sus-şi-tare ce planuri mari are pentru Blaga şi pentru câţiva social-democraţi cu care era dispus să colaboreze pentru un nou cabinet guvernamental. Nu pot să nu observ ce mult îi lipseşte “animalului politic” prezenţa unei minţi mai analitice, Adriana Săftoiu, care ar fi adoptat, cu siguranţă, o altă atitudine publică privind discursul politic. Meseria de dresor nu i s-a potrivit însă. Animalul s-a dovedit a fi orgolios şi chiar feroce. Atacă fără să fie atacat şi-i chiolţăie maţele după pradă fără să-i fie măcar foame. S-a văzut şi de această dată. Cu toate că personalităţi din toate media şi chiar majoritatea electoratului dădea ca sigur eşecul moţiunii, Băsescu s-a aruncat într-o luptă care nu era a lui, semn că încrederea în forţele PSD este mult mai mare decât în ceea a propriului partid, care a încercat şi el o moţiune, ce a avut acelaşi final.

Mai e şi Mircea Geoană, diplomat de carieră, care, în ultima perioadă numai de diplomaţie nu dă dovadă. Încearcă în fel şi chip să primească un “oscior” la cina de seară, aruncat de animalul mult mai puternic, asemeni unei hiene care aşteaptă ca leul să-şi termine de devorat prada ca să poată roade şi el ceva. A fost atenţionat de mult mai versata “bunicuţă” însă nu a dat ascultare. Acum va intra şi el în vizorul lupului, care în cazul său este propria formaţiune. În ceea ce priveşte electoratul, moţiunea a fost o încercare bună pentru un partid de opoziţie, care, cred eu, va fi apreciată ca atare.

Tăriceanu… îşi râde în barbă, bucuros fiindcă îşi poate duce la bun sfârşit prietenia cu Citroen, cu Patriciu şi cu alţi contribuabili de vază ai ţării. Bucuria va fi însă de scurtă durată. Calculele sale sunt eronate. A intrat într-o alianţă care nu-i poate aduce decât neîncrederea poporului care îşi aminteşte cu furie de guvernarea CDR. Şi apoi mai sunt şi miniştrii săi, care în mare parte mustesc de incompetenţă. E clar. PNL-ul nu ştie să guverneze şi ar trebui să-i lase pe alţii să o facă, nu să-l facă, cum s-a întâmplat până acum.

Mai e şi poporul. Aceste 22 de milioane de fraieri care asistă neputincioşi la lupta pentru ciolan care se desfăşoară cu opulenţă în ochii lor înceţoşaţi de foame. Mai e puţin şi vin alegerile. Omului de rând i se mai aruncă puţină pâine, energie termică mai ieftină, asfaltare şi pensie în ochi şi, pe moment, până ce a pus ştampila, crede că a văzut luminiţa de la capătul tunelului. Îşi dă apoi seama că se înşeală. Îşi aminteşte că a mai auzit povestea, ba chiar că a trăit-o pe propria piele… Gata! E clar. A trăit un deja vu, la fel cum am făcut-o şi eu azi când am auzit că nu a trecut moţiunea.

Post Mortem

Dupa mai bine de o luna de moarte clinica incercarea mea de blog revine pe piata. Cu un look nou, de toamna. Nu va fi nici acum cine stie ce, nu fac promisiuni de dezvaluiri senzationale sau senzationiste si nici de o abordare prea originala a subiectelor. Ma voi rezuma la mediocritate, nu voi incerca sa fiu geniala (nici nu cred ca as avea sanse de izbanda, ce-i drept) si nici nu-i voi carti impotriva celor care au ceva de spus (se practica zilele astea, asa ca voi merge “against the flow”). In schimb, voi pune pe tapet subiecte expirate, trecute, fumate… voi uita de prezent pentru a trai trecutul. Atat. Restul e betie de cuvinte. Nu astept comentarii. Nu va simtiti obligati sa scrieti ceva doar ca sa ma simt eu obligata sa va raspund inapoi. Puteti sa trageti cu coada ochiului, sa cititi pseudo-creatia mea printre randuri, dar mai bine ascultati-mi sfatul. Mergeti imprumutati o carte buna sau dati un click pe un blog mai interesant. Va recomand pe cei din blogroll-ul meu.

The end of this story.

Final Destination: “CurLing” World Champion

De câte ori nu aţi auzit că facultatea de automatică şi calculatoare e cea mai bună? Eu una, de foarte multe ori. De când am termimat gimnaziul (şi a trebuit să mă gândesc deja la o specializare pentru studii superioare), şi până în zilele noastre. Ce înseamnă cea mai bună facultate? Că intri tu acolo, om simplu, cu un IQ mediu şi o să ieşi om deştept? Nu!… cea mai bună se traduce în limbaj uzual prin cea mai bănoasă. Nu neg valoarea celor care au ales cursurile acestei facultăţi din proprie dorinţă, la fel cum nu pot contesta stupizenia celor care fac astfel de catalogări definitive şi irevocabile.

Ce-i interesează pe aceşti oameni care te pun într-o categorie sau într-alta, care pretind că au descoperit piatra filozofală, care îţi dau ţie lecţii despre ce ar trebui să fii şi să faci? Răspunsul meu este şi el oarecum, definitiv şi irevocabil: nişte imbecili! Rămăşiţele (iar vârsta, în cazul de faţă, nu contează) moştenirii comuniste, surogate de ofiţeri ai securităţii, care încearcă, încă, să te pună într-un tipar, să te cioplească după chipul şi asemănarea lor de “narrow mind“ şi, în final, să îţi pună beţe în roate, să ajungă el acolo unde visează de o viaţă să fie, să dea bine în ochii şefilor sociali, să ajungă campion la “CurLing“!

Motion Art

Arta imaginilor în mişcare. Filmul. Documentar, istoric, thriller, comedie, etc. Ne întristează, ne amuză, ne impresionează. Am hotărât să adaug o rubrică dedicată filmului, unde, săptămânal, voi propune o producţie pe care să o putem dezbate împreună. Sper că iubitorii celei de a şaptea arte vor avea un cuvânt de spus la această categorie şi, de ce nu, să înfiinţăm chiar un soi de “bibliotecă” a filmului, astfel încât să putem schimba între noi dvd-uri, cd-uri, casete video.

 BARAKA

Pentru săptămâna aceasta propunerea mea este documentarul “Baraka”. Pentru cei care l-au vizionat deja este inutil să mai fac vreun comentariu, deoarece, sunt sigură că fiecare are propria interpretare a capodoperei genului documentar. Celor care nu l-au văzut deja le propun o scurtă incursiune în sinopsisul peliculei,
”Regizorul Ron Fricke a pornit cu camera sa de 70 mm prin lume ca sã fotografieze privelisti si oameni. Unele dintre ele sunt terifiante, cum ar fi o eclipsã de soare. Altele sunt pline de disperare: triburile de cãutãtori prin gunoaie, scormonind prin gropile de gunoi din Calcutta”.

Regizat de Ron Fricke („Koyaanisqatsi”, “Megalopolis”, “Songlines”, „Sacred Site”, „Chronos”), lung-metrajul american nu are o intrigã traditionalã, ci este, mai degrabã, o colectie de scene „fotografiate” cu profesionalism, un film fãrã cuvinte, despre oameni, naturã, viatã si distrugere. În afarã de „Baraka” (1992), Mark Madgison a mai produs „Dead Can Dance”, “Toward the Within” (1994) si Chronos (1985).

Pe parcursul a aproape 100 de minute, camera de filmat surprinde o lume în care “ce” se întâmplã este mai important decât “unde” se întâmplã… Oameni care se roagã dimineata, vulcani, cãlugãri rostind o incantatie, cascade, pãduri, indigeni care îsi picteazã tot corpul. Imagini ale sãrãciei. Orase, fabrici, naturã distrusã de explozii si mine de teren. Un râu sacru în care se scaldã pelerinii si unde ard ruguri funerare. Rugãciune. Naturã. Un cãlugãr trage un clopot imens.

“În aceastã lume plinã de minuni mai sunt încã locuri care nu au fost alterate de suprafetele superficiale ale mercantilismului occidental”, spune jurnalistul de la Chicago Sun Times. “Uimitor nu este cât de departe s-a rãspândit Mc Cultura, ci câte locuri au scãpat de influenta ei. Se spune cã epoca de glorie a cãlãtoriilor s-a stins, cã nu mai existã locuri încântãtoare, exotice, frumoase si care sã inspire teama pe care cãlãtorul o are când le descoperã”, adaugã Roger Ebert.

“Un film ca Baraka redã speranta”. (conform cinemagia.ro).

Un punct de vedere personal: este un periplu de imagini metaforice, fiecare dintre ele atât de universală şi, totuşi, atât de personală, reuşind să depăşească bariera emoţională şi ajungând în sfera conştiinţei. O lume a capitalismului, în care totul se mişcă, în aparenţă, haotic versus o lume a izolării, unde o imagine liniară a tribului ascunde o diversitate magică. “Asezonate” cu un gen muzical special (tribale, tibetană, religioasă, ritmică), imaginile fac cât 1000X1000 de cuvinte în regia lui Fricke…

Vizionare placută!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=UkUUaxjQCfI

Pesta… măsii

Pentru început trebuie să-mi cer scuze pentru trimiterea trivială din titlu… dar care, zic eu, este pe măsura modului în care sunt tratate problemele de diverşi. De la autorităţi, reprezentanţii firmei, până la cei care au un oarecare interes în acest subiect. Că interesele sunt relevate pe zi ce trece nu mai miră pe nimeni, aşa se întâmplă în mai toate cazurile cu impact pentru noi. În fiecare zi apare câte o voce din politică să îşi dea cu părerea pentru o chestiune despre are, sau nu, habar. Că este afacerea PSD-ului, că o fi a PD-ului, sau a PNL-ului, opinia publică este bombardată cu informaţii care vin să bage în ceaţă fondul real al problemei.

Deunăzi, comandamentul antiepizootic (ce titulatura de SF) a hotărât ca cei 37.000 de porci să fie împuşcaţi… asta după ce au trâmbiţat o săptămână întreagă că vor fi electrocutaţi. Poate, până vor fi luat o hotărâre finală, porcii vor fi murit deja din cauza bolii. Oricum, nu mai contează. Subiectul este deja vechi, ziarele şi-au împroşcat destul paginile cu microbul pestei, jurnaliştii şi-au tocit destul nervii ca să scoată adevărul de la oficialii, care azi spuneau un lucru, mâine altul, ca în următoarea zi să ameninţe cu acţiuni în judecată jurnaliştii ale căror feţe nu le-au prea plăcut.

Nu ar fi mai bine să se ducă cu toţii în “pesta măsii” şi să ne mai lase în pace… că oricum vorbesc ca să nu tacă. Mai bine ar guiţa, că macar astfel ar reuşi să spună ceva inteligent.

Caricaturi si caricaturile lor

Tot mai multe emisiuni TV ridiculizează vedetele din România. Este la ordinea zilei să vezi cum Andreea Marin şi Ştefan Bănică se altoiesc, cum Băsescu şi Elena Udrea îşi fac ochi dulci, cum Columbeanu si infanta sa se gudură, şi alte asemenea prostioare. Eu am însă o dilemă… care este rostul unor astfel de emisiuni de parodie când subiectele în discuţie sunt ele însele nişte caricaturi de mai mare frumuseţea? Mi se pare destul de greu să depăşeşti în prostie originalul. Tocmai de aceea nici nu cred că mulţi dintre aceşti actori, care îi imită pe unul sau pe altul, au vreun haz atâta timp cât vedeta parodiată deţine un izvoer nesecat de gafe şi tâmpenie.

Dar iaca… tot marketing o fi şi ăsta. Să vinzi acelaşi produs de zeci de ori, pe diferite posturi de televiziune. Reclamă gratuită pentru o marfă defectă, special manufacturată pentru românaşii care adoră să afle cine cu cine, sau cine cu ce s-a mai cuplat.

Via Congo

De cate ori exista vreo problema, politicienii, si nu numai, se adreseaza maselor cu formule de genul “Am ajuns ca-n Congo”. Iar cum Congo a devenit un fel de “bau-bau” pentru romani, sau cel putin pentru mine, am considerat ca ar fi normal sa verific ce spun aceste “surse”. Iata ce am descoperit: Congo este a treia tara ca suprafata de pe continentul Africii (hopa, deja suna mai bine decat Romania) si are o iesire la Oceanul Atlantic (marea neagra isi merita numele). Are o populatie de 80 de milioane de oameni (compara cu 23 si vezi ce ar putea sa se intample intr-o lupta om la… trei oameni juma, in cazul in care s-ar satura de jignirile noastre:P). Este adevarat ca acolo pacea este inca un vis frumos, ca ONU si-a trimis cel mai mare dispozitiv de trupe acolo, dar comparatia cu Romania, si in acest caz, este fortata. Romania este macinata de altfel de razboaie decat Congo, Romania nu are probleme in a-si gasi adevarata identitate, ci in confisca si identitatea acelora care inca nu o mai au. De cand a devenit Congo o stigma, iar Romania, in viziunea unora, o sora geamana a acesteia?

Din ceea ce am citit pe internet (vezi wikipedia), Congo nu este decat o tara, nu cu foarte mult, dar peste posibilitatea de a vedea dincolo de lungul nasului, a Romaniei.

PS: scuze daca-s prea multe greseli de ortografie dar ma grabesc sa fug acasa…

De… “codate”

De temperaturile “codate” roşu, galben şi portocaliu vorbeşte mai toată lumea zilele acestea. Că de ce cutare judeţ a primit cod portocaliu, şi nu roşu, că de ce meteorologii iau temperatura în păduri şi nu în centrele oraşelor unde oamenii fierb în suc propriu.

Nimeni nu se întreabă însă de ce PD-ul are “cod portocaliu”, PSD-ul - “cod roşu”, PNL-ul - “cod galben” (analogia e cam forţată, dar fiind vorba de cromatică orice combinaţie este posibilă), şi pe bună dreptate. Ce interesează pe simplul alegător de ce partidele îşi vopsesc siglele cu culori care mai de care mai la modă… sau de ce PNL-ul se “roşeşte” uneori în obraji, PD-ului îi cresc “coarne galebene” sau  PSD-ul vede “portocaliu” în faţa ochilor. Probabil că Van Gogh ar fi avut o explicaţie interesantă la această chestiune pe care analiştii politici nu o discută niciodată. Se vorbeşte de doctrine, de idei măreţe, de modele de administraţie, de multe şi mărunte, însă niciodată de alegerile cromatice pe care şi le au partidele. Eu mă întreb de ce oare, “albastrul” care era deunăzi la modă nu mai atrage pe nimeni, iar “roşul”, care în primii ani de după 90 speria pe toată lumea, a ajuns acum în topul preferinţelor.

Mda… tot de tendinţele modei ţine, dar tare greu îmi e să cred că PD-ul şi-a schimbat culoarea din albastru în portocaliu, pentru că aşa a spus Versace (sau dacă e aşa, ar fi bine de ştiut de ce şi-a schimbat şi opţiunea de stânga), că PNL-ul, deşi arborează aceeaşi mimă stacojie, dă impresia că, din când în când se mai rumeneşte şi că PSD-ul, şi el albastru în trecut, afişează acum culoarea toreadorilor din arenele spaniole. Eu nu deţin răspunsul, dar poate alţii, mai instruiţi vor şti să explice ce-i cu culorile astea… nu de alta dar tocmai ce am scăpat de codul roşu, am dat de ce-l portocaliu, iar acum ne vom răcori cu puţin galben. Asta numai până anul viitor când circuitul se va relua… desigur

PS: Daca vreti sa vedeti totusi ce culoare vi se potriveşte, iată un răspuns al experţilor în testele de… 2 lei.

Rosu si galben

Sinteti nascuti pentru a invinge, de aceea aveti nevoie sa auziti des cuvinte de admiratie la adresa dumneavoastra, aveti nevoie sa fiti etalon pentru ceilalti. In pofida acestui lucru, in anumite situatii dificile, va puteti pierde. Natura v-a inzestrat cu multe daruri, dar pentru asta trebuie sa-i fiti doar recunoscatori, nu sa va infumurati peste masura.

Rosu si albastru inchis

Sinteti in permanenta incordati, dar de vina sinteti doar dumneavoastra insiva, deoarece treceti brusc de la o stare la alta: ba sinteti prost dispusi, ba veselia dumneavoastra nu are limite; ba nu aveti chef sa faceti nimic, ba va apucati de prea multe. Nu vi se pare ca sinteti prea pretentiosi fata de dumneavoastra insiva? Si apoi nu uitati un lucru: lumea tot nu se poate schimba, oricite eforturi ati face. Incercati mai bine sa va relaxati si va va fi mult mai bine.

Portocaliu si galben

Nu stiti ce inseamna pesimismul, deoarece reusiti sa fiti intotdeauna bine dispusi. Odata si odata, este posibil sa aflati ce inseamna durerea si tristetea si faptul ca, numai invingind greutatile, va puteti bucura din nou de viata. Neplacerile trebuie nu trebuie numai evitate, ci si invinse.

Albastru inchis si galben

Alegeti intotdeauna lucruri contradictorii si oameni nepotriviti, mai ales din cauza ca doriti sa cunoasteti viata sub diferite unghiuri. Poate de aceea nu va sperie nici un fel de schimbari. Incercati totusi sa va opriti la ceva  concret si va va fi mai usor.

Albastru inchis si portocaliu

Este greu sa va multumeasca cineva sau ceva, deoarece in general nu va convine nimic. Nu mai vorbim de o critica directa, care din punctul dumneavoastra de vedere este inadmisibila si mai ales jignitoare. Ar trebui totusi sa tineti cont de faptul ca exista situatii in viata cind se cere o rezolvare pragmatica si directa si mai mult decit atit, cind trebuie sa mai si riscati un pic.